Călătorind prin Egipt am avut uneori sentimentul că sunt prinsă într-o capcană. Nu vedeam ieșirea, nici măcar nu credeam că există una sau nu îmi puneam problema că aș putea ieși, nu puteam să spun nu, nu aveam putere de alegere, eram lipsită de orice altă opțiune în afară de a mă simți neputincioasă. Neputincioasă și obligată să mă expun unor situații inconfortabile. Emoțiile veneau de-a valma și mă simțeam precum o muscă prinsă într-un borcan, lovindu-mă de pereți în încercarea disperată de a ieși.
Acesta era sentimentul predominant în seara zilei de 6 ianuarie.
La ora 9:30pm noi nu știam încă cum și când vom pleca din Marsa Alam, la 11:00am a doua zi trebuia să fim în Aswan pe vasul de croazieră (pe care evident nu-l închiriasem doar noi, deci nu-mi închipuiam ca ne-ar putea aștepta), se putea circula începând cu 6:30am când poliția de trafic dădea undă verde, aveam de parcurs un drum care pe google maps era de cca 6h, însă nimeni nu ne garanta mai puțin de 8h, nu existau autobuze pe acea ruta, iar tipul de la agenție ne spunea relaxat că ne-a găsit mașină la 9am sau să mai căutăm noi alte variante pe internet.
Nevoia mea de planificare și control era pe avarie. Părea că sunt într-o comedie proastă sau pe altă planetă, cu alte legi și sisteme de gândire.
Pe 7 ianuarie ne-am trezit dis de dimineață. Era încă noapte când, cu bagajele făcute, așteptam în față resortului microbuzul închiriat – singurul mijloc de transport disponibil pentru 5 persoane care să ne ducă în Aswan.
Am așteptat „2 minute egiptene”, nu după ceasul nostru, ci după cel egiptean, căci noțiunile legate de timp, punctualitate sau organizare nu aveau nici o legătură cu ceea ce credeam eu despre ele. Am avut nevoie să-mi ajustez drastic noțiunile, să mă predau și să mă încred în necunoscut.
A urmat o călătorie de aprox 8 ore prin deșert, mers prin pustiu, printre munți de piatră stratificați; din loc în loc era aruncat câte un copac stingher și niște tufe pitice pe care le-am numit trandafiri de desert. O călătorie în timp parca, însoțită de muzica orientală pe fundal.
Cămile sălbatice, benzinării pierdute în deșert, filtre de polițiști cu arme la brâu, atenția și admirația exprimată sonor și explicit a celor cu care ne intersectam, curiozitatea și dorința de a se fotografia cu noi. Nu era o zonă turistică, eram în afara zonei de confort dată de resorturile frecventate în general de turiști, unde frumusețea este oarecum artificială, pentru că se mulează după cerere, după vizitatori și, cu sau fără intenție, suferă mutații. Autenticitatea o poți simți doar în afara unor astfel de resorturi, luând pulsul străzii, cufundându-te în oferta nefalsificată a locurilor, a oamenilor, a stilului lor de viață.
Foarte interesant a fost că, în ciuda aparențelor, n-am simțit nici un dram de pericol real, m-am simțit în siguranță, sentimentul de abuzare și copleșire cu atenție a ieșit la suprafață doar pentru a fi eliberat în liniștea deșertului.
Am ajuns într-un final pe vas, însă doar cât să ne lăsă bagajele, pentru că am fost luați pe sus și nu ca să luăm prânzul cum credeam și speram noi, ci spre un maraton de destinații turistice pe care îl aveam de făcut înainte ca vasul să plece spre alt port.
Ultima vizită în Aswan a fost la Templul Philae, unul dintre cele mai frumoase temple egiptene, o combinație fascinantă între istorie și natură, închinat lui Isis, zeița vindecării și a magiei.
Am intrat aici cu sufletul apăsat de suferință, de durere, de neputință.
Am început să lucrez pe ele, să cer ajutor, să întreb, să cer clarificări, înțelegere, iertare, pace peste toate senzațiile de nedreptate, de înșelătorie, de păcăleală, care mă sufocau.
Am simțit în sacrală, în pântec și in capul pieptului senzații, înțepături, căldură. Simțeam cum corpul meu se desface în mii de bucăți pentru ca să se refacă apoi în aceeași structură aparent, însă mai eliberat, mai curat, mai vindecat. Am simțit cum accesez și, în același timp, creez un nou nivel de încredere. În mine și în ceilalți, în toate situațiile pe care le întâlnisem.
Recunoștință , mulțumire, binecuvântări. Lecțiile sunt întotdeauna însoțite de daruri prețioase.
Sufletul a început ușor-ușor să se descarce.
Frumusețea naturii, măiestria locului, apusul de soare superb, apa liniștită, vase cu pânze, multe, multe vase, turiști din toată lumea, musulmani, creștini, copii, adulți, palmierii, luna plină, cârduri de berze, toate întregeau minunata lucrare.
Ni se dă atât ajutor pe cât putem primi sau pe cât credem că putem noi înșine crea.
Întotdeauna suntem ghidați, susținuți, ajutați, însă nu putem primi mai mult ajutor decât cel pe care noi înșine îl accesăm conștient, în calitate de cocreatori ai realității.
Dacă ni s-ar da mai mult, ni s-ar încălca liberul arbitru și apoi, acel ajutor oricum nu ar fi apreciat, văzut, valorificat la adevărata lui valoare.
Nu avem nevoie să fim ajutați, avem nevoie să înțelegem că ne putem ajuta noi înșine.
Aceasta este granița fină între umbră și dar, între a fi victima propriei realități și fi creatorul acestei realități.
Așadar maestrul și elevul sunt cocreatori. Nu este nici unul poziționat mai sus sau mai jos, fiecare accesează o noua treaptă a evoluției lor. E adevărat că nu trăiesc aceleași experiențe de viață, însă sentimentele de împuternicire, de recunoștință, de înțelegere, de pace, trăirile lor pot fi similare. De aici vine și egalitatea de șanse care există, nu din experiențele fizice de viață pe care le trăim, ci din trăirile subtile pe care le putem avea și accesa indiferent de condiția materială.
Iar acestea reprezintă fundația Noului Om, a Noului Pământ.