Noi facem să fie real ceea ce credem că este real.
Realitatea se construiește înainte, în gândurile noastre, în mintea noastră, prinde contur prin cuvânt și faptă, mai apoi se vede/materializează în existența noastră.
Realitatea nu ar trebui să dea tonul felului în care ne simțim, pentru că noi dăm tonul realității.
Realitatea este o oglindire a ceea ce am practicat la nivel de gând, vorbă, faptă până acum.
Dacă îmi convine, continui tot așa.
Dacă nu mă mulțumește, încep să schimb.
În fiecare clipă am ocazia să ajustez această realitate după cum doresc prin gândurile (emoțiile), vorbele și faptele mele.
Mi se mai spune cât de frumos vorbesc, că ceea ce eu spun este minunat și la modul ideal. Dar … ce ne facem cu realitatea?
Eu însămi m-am surprins de multe ori întrebându-mă dacă nu cumva sunt ruptă de realitate.
Acum spun cu mâna pe inimă: este necesar să vorbim la modul „ideal” ca să ni se schimbe realitatea.
Pentru mine, modul acesta ideal de a vorbi este realitatea mea.
Este necesar să ne construim o imagine „ideală” și când spun „ideal”, mă refer la cea mai frumoasă, grandioasă, elevată imagine a realității pe care o putem accesa în acest moment și să vorbim despre ea, să ne gândim la ea, să o simțim, să o trăim, să facem lucrurile ca și cum ea deja există.
Nu ne este de nici un folos să vorbim despre realitatea așa cum este ea în prezent, dacă aceasta ne nemulțumește sau ne face nefericiți. Vorbind despre ea, despre lucrurile care ne nemulțumesc, stând în vibrația respectivă nu facem decât să o multiplicăm. Să recreăm ceea ce este deja.
Dacă vrem să schimbăm ceva, va trebui în primul rând să gândim diferit, să vorbim diferit și mai apoi să acționăm diferit.
Poate nu e ușor la început să vorbești despre cât de minunată este viața, cât de binecuvântați suntem, câtă abundență este în jurul nostru, că toți suntem Unul/Una și că nu suntem separați de Dumnezeu, ba chiar suntem Dumnezeu.
Nu este ușor la început să vorbești asta când tonul general este de suferință, de neputință, de sărăcie, de frică. Mai degrabă oamenii se întâlnesc ca să se plângă decât să-și exprime măreția, să-și expună fricile decât să-și cultive curajul, să caute milă decât să-și declare puterea.
Dar nu este de nici un folos să strigi în gura mare: Doamne sunt neputincios, ajută-mă. Căci ceea ce proclami, aceasta va fi realitatea.
Cum spuneam, pentru mine, modul acesta de a vorbi este realitatea mea. Nu s-a întâmplat peste noapte. Iar „idealul” meu a evoluat în timp, s-a conturat din ce în ce mai bine, a devenit din ce în ce mai puternic.
La început am creat realitatea in mintea mea, purtând o conversație cu mine însămi.
Cu timpul, vocea din capul meu devenea și mai puternică și mai puternică, căpăta din ce în ce mai mult sens, din ce în ce mai multe detalii, siguranță, certitudine.
Am început să mă aud, să mă exprim cu voce tare, chiar daca poate eram doar eu în camera, apoi m-am simțit în siguranță să o fac față de anumite persoane (primii au fost copiii ), apoi m-am simțit în siguranță să mă exprim față de tot mai multe persoane, în tot mai multe circumstanțe.
Și chiar dacă nu aleg mereu să-mi exprim Adevărul verbal, îl radiez, îl eman, îl vibrez, mă ancorez la el, fără să mă mai simt zdruncinată de ceea ce pare (doar pare) a fi în opoziție.
Este absolut magic să ne alegem, să ne construim, să ne creem un „ideal” (cea mai elevată versiune pe care eu o pot accesa despre mine și despre lumea din jur), să o gândim, să ne gândim la ea, să ne ancorăm la ea, să vorbim despre ea, să acționăm în acord cu ea.
Lumea o să zică: ești visătoare, nebună, idealistă, ignori realitatea, nu ești realistă etc., uite noi avem dovezi în jurul nostru că așa este, cum spunem noi; sau: viața ta este la fel, nu s-a schimbat nimic, nu te înțelegi mai bine cu bărbatul sau cu copiii sau nu ai mai mulți bani în cont sau sau sau….
Revino cu picioarele pe pământ și nu mai visa.
Chiar tu însăți (o versiune a ta) vei (va) nega la început acest mod „idealist” de a gândi.
Pentru că „încă înainte să cânte cocoșul, Mă vei nega de 3 ori”.
Fiecare gând ce consideră ființa ta ca fiind mai puțin importantă decât este cu Adevărat înseamnă o negare a lui Dumnezeu.
Fiecare cuvânt despre tine însăți care te denigrează înseamnă o negare a lui Dumnezeu.
Fiecare acțiune care vrea să spună că nu ești destul sau că-ți lipsește ceva înseamnă o negare a lui Dumnezeu.
Ori de câte ori gândești, vorbești, acționezi astfel în raport cu oricine altcineva înseamnă o negare a lui Dumnezeu.
Lumea poate să spună ce vrea.
Nimeni, absolut nimeni nu poate fi în locul tău, doar Tu știi cum te face să te simți această versiune ideală, cum îți dă aripi, cum te face să ai încredere, cum îți face inima să cânte de bucurie, să-ți ridici fruntea sus în cele mai provocatoare momente și să zâmbești, să privești nu numai înainte, ci și în sus cu demnitate, să mulțumești, să binecuvântezi, să respiri calm.
Asta până când te vei nega iarăși și vei nega această versiune ideală a ta, pierzându-te în labirinturile realității care te înconjoară.
Și te vei pierde până ce vei aduna suficientă putere și vei alege din nou să îți reamintești și să activezi iarăși versiunea ta Ideală.
Și iarăși și iarăși și din ce în ce mai des, cu din ce în ce mai multă ușurință.
Întâi în gând, apoi din ce în ce mai mult în vorbă și faptă.
Iar în timpul ăsta realitatea ta se va schimba și se va ajusta la acest ideal, care va deveni realitatea ta.