Nimeni și nimic nu ne îndatorează mai mult decât credințele pe care le avem și felul în care percepem viața.
Gradul de îndatorare pe care îl resimte fiecare nu are legătură cu ceilalți, cu copii, părinți, vecini, rude, sisteme bancare sau alte sisteme, nu are legătură cu volumul de responsabilități sau de resursele disponibile de timp, energie, bani etc.
Acestea vin doar ca o oglindire și ca o completare a ceea ce este deja în interiorul fiecăruia.
În sine, nu datorăm nimic nimănui. Nu suntem datori unii față de alții cu nimic, nu suntem datori față de părinții noștri, față de copii, față de rude, de țară, nu suntem datori băncilor sau altor instituții de creditare, nu suntem datori acestei planete, nu suntem datori generațiilor care vin după noi sau celor care au fost înaintea noastră, nu suntem datori lui Dumnezeu.
Fundația îndatorării a fost, este și va fi întotdeauna frica.
Asta nu înseamnă să ne părăsim părinții, să ne lăsăm de izbeliște copiii, să nu ne mai plătim ratele, să ne supărăm pe țară, pe rude sau pe sisteme, să trecem nepăsători pe acest Pământ.
N-am putea să facem asta oricum și dacă am face-o o perioadă ar fi cu niște costuri emoționale (și nu numai) considerabile.
Când vom înțelege însă că nu suntem datori nimănui și că nimeni nu ne datorează nimic și vom integra această înțelegere în ființa noastră, pe toate planurile, la toate nivelurile, mental, emoțional, în cuvânt și faptă, vom deveni Liberi. Eliberați de legăminte, jurăminte, dependențe, karmă sau orice altă formă de energie la baza căreia a existat frica.
Și toate schimburile care vor exista între noi și ceilalți vor avea un singur punct de plecare: Iubirea necondiționată.
Aceasta este tendința noastră naturală.
Dacă am vedea un copil în pericol pe stradă, nu alergăm înspre el gândindu-ne că îi datorăm ceva, ci pur și simplu ne dorim să-l vedem bine. Când ne întâlnim cu un bătrân pe stradă care ne atinge inima, nu ne gândim că-i datorăm ceva, ci pur și simplu dorim să-i oferim ceva. În situații de criză, oamenii nu acționează din datorie, ci din firescul și naturalul lor – Iubirea. Doar că nu este nevoie să ajungem în astfel de situații ca să ne activăm această tendință naturală.
Ori de câte ori facem lucruri din datorie, că trebuie, că ne simțim/suntem obligați contribuim la crearea unor cordoane energetice între noi, care mai apoi se reflectă în credințe, emoții, comportamente, felul în care acționam, circumstanțele din viața noastră. Ne obligăm între noi să devenim dependenți unii de alții, copiii de părinți, părinții de copii, soția de soț și vice versa, angajatul de angajator și vice versa, dependenți de bănci, de credite, de sistemul de sănătate, de vecinul care face sau nu liniște, respectă sau nu regulile de bun simț (al cui?! Cine la stabilește?) și vice versa.
La fel se întâmplă când îi forțăm pe alții să facă pentru că trebuie, că este de datoria lor.
I-aș întreba pe cei care resimt greutatea ratelor la bancă, cât de îndatorați se simt față de rude, față de copii sau părinți?
Oare ce legătură există între gradul de îndatorare al populației și îndatorarea pe care aceasta o resimte la nivel subtil, față de aparținători, de familii, că au atât de multe lucruri de făcut, că timpul n-ajunge, că banii n-ajung, că se trage de ei în diferite direcții?
Totul ține de filozofia de viață, de cât de încrezători suntem în viață, în noi înșine și în ceilalți.
Trecerea de la datorie la a fi liber de datorii (pe toate planurile) este un proces, care ține de lucrul cu sine. Este pe cât de greu sau ușor, lung sau scurt, simplu sau complicat crezi că este.
Esența este să ajungi în punctul în care știi că nu datorezi nimănui nimic și că tot ceea ce faci este pur și simplu alegerea ta.
Un pas intermediar este să alegi conștient ca tot ceea ce făceai pentru ceilalți înainte, să faci pentru tine.
Continui să faci ceea ce făceai și înainte, însă cu altă intenție, cu o altă energie, se schimbă fundația.
Dai de mâncare copiilor pentru că asta te face să te simți mai bine, nu fiindcă altfel ei ar flămânzi, ajuți oamenii fiindcă asta te face să te simți mai utilă, nu fiindcă sunt ei neajutorați, ești în serviciul altora pentru că asta dă un sens vieții, nu fiindcă fără tine nu s-ar descurca etc.
Așa dispare energia de sacrificiu și greutatea pe care o pui pe umerii altora atunci când faci ceva pentru ei.
Astfel acțiunile tale nu te mai scurg de energie, ci te hrănesc și te încarcă cu energie.
În acest fel începi să dezlegi ceea ce a fost legat până acum. Îi eliberezi pe ceilalți de datoria de a se revanșa, de a-ți întoarce serviciul, de a-ți plăti. Îi despovărezi de apăsarea cum că ai făcut ceva pentru ei, te-ai sacrificat, ai luat din timpul tău, energia ta etc.
Nu, nu o fac pentru tine, o fac pentru mine.
Și asta mă încarcă cu energie, cu vitalitate, mă hrănește la nivel de suflet, hrană de care cu toții avem nevoie.
Nu mai fac nimic că trebuie, din obligație, că nu am încotro, întotdeauna am de ales, chiar și când pare că nu am.