„Un motiv pentru care mulți oameni se luptă este că simt că identitatea lor este legată de rezultatele pe care le obțin.”
Suntem ființe Divine. Fiecare dintre noi avem darurile noastre, unicitatea noastră, felul unic și irepetabil de a fi, a simți, a gândi, a ne exprima.
Toate experiențele pe care le-am trăit și le trăim contribuie la această unicitate, prin felul nostru unic de a interpreta, de a experimenta, de a afla mai multe despre noi, de a ne reaminti ceea ce suntem cu adevărat.
Misiunea și viziunea proprie despre viață nu are a face atât cu ce facem și cu ce avem, ci cu cine suntem. Cu A FI.
A fi Pace, a fi Iubire, a fi Bucurie, a fi Iertare, a fi Binecuvântare, a fi Înțelegere, a fi Recunoștință, a fi Împlinire.
Orice se construiește pe această fundație, pe fundația lui A FI, multiplică prin acțiune (a face) și apoi prin materie ( a avea) aceste daruri-virtuți care sunt întipărite în ADN-ul nostru.
Prin urmare prioritatea noastră este SĂ FIM, după care să facem și să avem.
Am fost învățați că A FI (bucuros) este atins în urma îndeplinirii unei dorințe (A AVEA succes, sănătate, bani etc).
Am fost învățați că pentru A AVEA trebuie să FACEM.
Și astfel, modelul de viață a fost: mă motivez SĂ FAC, ca apoi SĂ AM, pentru ca după aceea SĂ FIU (fericit).
Însă acest model a dus la bucurii pe termen scurt, pentru că apoi apărea altă dorință și alta apoi și alta, iar noi nu am mai putut ține pasul cu ele și așa a apărut frustrarea, epuizarea, furia, nemulțumirea, supărarea etc.
Pentru că fundația a fost una de lipsuri, de frică, de neajunsuri, acestea s-au multiplicat.
Și dacă înainte oamenii gândeau că nu au destul și își doreau bunuri materiale, o casă, o mașină, un job bine plătit, acum oamenii au schimbat valorile și s-au mutat într-o altă zonă, vor să înțeleagă mai multe, să aibă o vibrație mai înaltă, să devină mai buni.
Însă mecanismul a rămas același.
Ca să devin un om mai bun, trebuie să fac (meditații, planuri, cursuri, liste de recunoștință etc), ca apoi să am (mai multă iubire, iertare, recunoștință, sănătate), pentru ca după aceea să fiu (iubire, pace, înțelegere, bucurie).
S-au schimbat zonele de interes, însă mecanismul a rămas același. Fundația este tot una bazată pe lipsuri, frică și neajunsuri.
Se poate să mă contrazici și să-mi spui… bine-bine, dar toate aceste funcționează și au funcționat la mine. Este minunat și te cred și nu încerc să te conving de altceva.
Eu vorbesc cu cei pentru care acestea nu funcționează sau funcționează până la un anumit punct. Care fac liste de recunoștință pentru că trebuie, nu pentru că simt cu adevărat recunoștința. Care fac planuri ca să implementeze schimbări, însă întâmpină o mare rezistență la schimbare. Care caută vindecare și merg la o mulțime de cursuri, dar pare că tot nu văd luminița de la capătul tunelului sau nu pentru mult timp sau nu cum și-ar fi dorit.
Problema este că se pornește de la o fundație de neajunsuri și asta ajunge să creeze și mai multe neajunsuri.
Prioritatea este SĂ FII. SĂ FII, abia după aceea să faci și să ai. Acțiunile care au la bază un A FI centrat, acordat cu Dumnezeul din noi, duc la rezultate și manifestări împlinitoare, pe care nu le primești în vieți întregi de acțiuni descentrate.
Dar cum să fiu bucurie, cum să fiu iubire, cum să fiu pace … când am atâtea de vindecat la mine, atâtea care nu merg bine, atâtea bagaje pe care le car după mine?
Să alegi pur și simplu. Să alegi să fii. Să știi că ești deja, dar poate nu-ți amintești în acest moment. Ai mai făcut-o, ai făcut-o de atâtea ori. Am fost de când lumea și pământul, suntem și vom fi.
Când ti-ai ținut copilul în brațe, când a ieșit soarele după o săptămână ploioasă, când te plimbai și ai văzut copacul tău preferat înflorit, când ai ajutat pe cineva, când ai fost curajoasă să spui da, când ai avut curajul să spui nu, deși habar nu aveai ce îți aduce asta, când ai dăruit o floare, când, deși nu-ți era bine, te simțeai purtată de brațe dumnezeiești, când ai încetat să le mai faci tu pe toate și ai cerut ajutorul, când faci lucrurile mărunte care îți aduc bucurie…
Îmi spune o ființă minunată: dar eu nu știu ce-mi place.
Sigur știi.
Bine, îmi place să mă uit pe fereastră… da’ apoi mă gândesc că e un lucru prostesc, că alții fac lucruri atât de minunate, iar eu îmi pierd vremea cu ceva atât de banal.
Da, doar că exact lucrurile astea absurd de simple și de banale ne hrănesc și ne dau aripi să zburăm mai departe, mai sus, mai liber. Și ele sunt chiar în fața ochilor noști. Și te întreb: cum stai cu vederea? La apropiere. (?!)
Și în loc să ne îndreptăm privirea către ele, să le îmbrățișăm, să le acceptăm, noi le respingem, ne uităm pe deasupra lor și ne proiectăm în același viitor măreț și lăudabil de altfel, care însă vine la pachet cu un prezent frustrant și dezamăgitor. Uităm să trăim prezentul, când de fapt doar acesta există.
Viața ta este perfectă așa cum este și tu ești un om frumos, care a venit să se bucure. Alege să începi să trăiești asta. Curățenie tot este de făcut și o să fie, nu-i bai. Dar să mai și trăim.
Relaxează-te mai mult, fă ce îți place mai mult, roagă-te, iartă, dă-i lui Dumnezeu grijile și fă liniște în gânduri și apoi amintește-ți Cine Ești.
Respiră asta prin fiecare celulă și fiecare por al ființei tale.
Și, din energia asta, începe să faci, să dăruiești din ceea ce ești tu cu adevărat.
Așa cum simți, cum vrei și cum poți.
Întreabă-te: Doamne unde am nevoie să ajung acum? Ce am nevoie să fac? De ce m-ai adus aici? Ce mă simt inspirată să fac?
Și fii misiunea pentru care ai venit. Indiferent că privești pe balcon sau cucerești munții, trăiește aventura vieții tale. Acum și aici.
Este eliberator!