Nu călătorim la întâmplare.
Pe lângă scopul material și palpabil al călătoriilor, acestea au întotdeauna și scopuri subtile, nevăzute și neauzite de ochii și urechile neantrenate, care însă își lasă întotdeauna amprenta asupra vieților noastre.
Suntem chemați în anumite locuri neîntâmplător, locurile ne cheamă, acolo unde am mai fost și în alte timpuri, cu alte ocazii, acolo unde avem de așezat și de limpezit înțelegeri, unde avem de descătușat energii și de accesat daruri.
Egiptul m-a chemat în urmă cu 2, 3 ani prin intermediul copiilor. Împrumutaseră o carte despre Egipt, carte pe care am savurat-o împreună. Cu toții ne-am activat, ne-am entuziasmat și ne-am deschis curioși spre o nouă aventura. Concluzia a fost una singura:
„Mergem în Egipt!”.
S-a materializat la trecerea dintre anii 2022 – 2023. După 2 ani la rând în care am petrecut trecerea dintre ani în Peru, pe cont propriu, călătoria inițiatică alături de familie în Sfântul Egipt avea să încununeze șirul călătoriilor de suflet.
Întotdeauna m-am străduit să traduc și să interpretez cât se poate de logic și palpabil trăirile subtile, „nevăzute”, ca pe o încăpățânare de a-l găsi pe Dumnezeu în materie, de trăi sentimentul de uniune cu divinul chiar și în cele mai grosiere senzații, de a simți ce înseamnă cu adevărat expresia „precum în cer așa și pe pământ”.
Înțeleg că era și un fel de negociere între pragmatismul care mă caracteriza și latura visătoare care stătea în umbră, timidă.
Cât de centrată a fost această din urmă latură, cât de răbdătoare, blândă, consecventă, întotdeauna alături, necondiționat, chiar și când nu voiam să o văd, când o negam, când o înăbușeam, nici o clipă nu s-a clintit și a rămas credincioasă alături.
Până când am acceptat-o și am lăsat-o să își facă tot mai mult loc în viața mea.
Am trăit-o în vise cu ochii deschiși, în călătorii shamanice, în meditații și rugăciune, în singurătate, când mă simțeam în largul meu. În singurătate putem intra in contact cu esența noastră divină și afla cine suntem cu adevărat.
Revenind la Egipt, a fost o călătorie cum, de ceva timp, sunt toate călătoriile mele. Pe multe planuri, nu doar cu lucruri care se văd și se știu cu ochii minții, ci și de cele care se vad și se știu cu ochii sufletului.
Nu le-aș numi spirituale, pentru că eu nu fac diferență între material și spiritual, mă strădui cât de mult să le tratez cu aceeași considerație, pentru că știu cu toată ființa mea că așa se cuvine. Nimic din ce este material nu este lipsit de spiritualitate. Și de ce ar fi?
Îmi amintesc cu claritate locul din Alexandria și nu doar acela, pentru că au fost mai multe de prin tot Egiptul, însă locul acela… eram în mașină, în trafic, pe dreapta aveam marea, nu o vedeam, doar frânturi de faleză, iar pe stânga blocuri înalte cu vederea la mare. Și m-a cuprins dintr-o dată un val de dor intens. Îmi simțeam pieptul despicat și o senzație de jale profundă se amesteca cu o imensă recunoștință pentru că revedeam aceste locuri.
Am știut că mai fusesem acolo, de nenumărate ori, în alte și alte ipostaze, iar acum venisem să îmbrac totul într-o altă lumină.
Trăirile noastre își lasă amprenta energetică în locurile pe care le frecventăm. Nu de puține ori, m-am întors în locuri în care am trăit diverse provocări pentru a le curăța, de toată durerea, suferința, supărarea pe care le lăsasem acolo. Corpuri de durere rămân agățate în astfel spații, nu e de mirare că unele case, zone, cartiere, țări arată cum arată. Până să arate la nivel fizic astfel, ele au avut și au în subtil o anumită amprentă energetică și este nevoie de caractere puternice, centrate care să acceseze Adevărul Sursei, ce este posibil și disponibil și să nu se lase purtate, conduse, dominate de energia locului, ci să domine ele locul prin energia lor și astfel să spele cu lumină zoaiele și supărările locului.
Acum vedeam totul cu alți ochi. Recunoștință, admirație, bucurie, drag, deschidere, curiozitate, pace, înțelegere. Chiar și atunci când peisajele nu erau din cele mai atrăgătoare (de multe ori nu erau), eu tot vedeam doar abundență, diversitate, frumusețe, culoare.
Am avut dejavu-uri cu mine însămi în alte ipostaze, oglindindu-mă în femei cu care îmi intersectam privirile prin sincronicități perfecte sau în zâmbete profunde pe chipuri de bărbați și femei cu care mă întâlneam. Le trimiteam binecuvântări și le primeam în același timp prin intermediul lor în versiuni din alte timpuri.
Simțeam cum se vindecă acele existențe în mine, închideam registru după registru și le pecetluiam cu iubire, încredere, acceptare. Au fost doar niște scântei trecătoare în minunatul joc al creației.
Ploua cu binecuvântări peste tot și toate, binecuvântări care curgeau prin mine și la solicitările mele. Eram însoțită de un întreg alai de îngeri, ghizi și ființe de lumină, radiind și împrăștiind semințe de grație divină peste tot și toate.
Doamne câtă binecuvântare să revăd Egiptul cu astfel de trăiri. Abundență. Lumină. Frumusețe.
Nu mai eram prinsă în acele povești și nici nu m-am lăsat prinsă de ele. Am văzut, simțit, păstrat o alt fel de poveste, o versiune mai amplă, o înțelegere că totul este trecător, că avem la dispoziție atâta prosperitate și că ne naștem ca să o accesăm.
Binecuvântat fie Egiptul, pământul său, toți cei care trăiesc, care au trăit și care vor trăi vreodată acolo, ființe văzute și nevăzute, oameni și animale, sate și orașe, munți și ape, deșertul pustiu și zonele supraaglomerate, vegetație luxuriantă și culturile bogate, mările, peștii, țestoasele și vacile de mare, templele impunătoare, moscheile dantelate și bisericile creștine găzduitoare de miracole, piețele și tarabele ambulante atât de ofertante, cele mai bune guava pe care le-am mâncat vreodată și gustul astringent al curmalelor crude.